#MarketingSubReflector – Interviu cu Monica Hriscu, fondator și editor la Editura Curs

#MarketingSubReflector – Interviu cu Monica Hriscu, fondator și editor la Editura Curs

Pentru prima dată când ne-a fost dat să colaborăm cu o editură în mica noastră agenție de marketing, a fost alături de Editura Curs și Monica Hriscu, care ne-a făcut onoarea de a ne alege pentru a oferi o imagine nouă website-ului editurii, dar și un vibe fresh pe social media. Încă de la prima întâlnire față în față, ne-am dat seama că avem lângă noi un om valoros, care pune foarte mult suflet în ceea ce face, care lucrează la microscop fiecare carte și care va fi, fără doar și poate, o provocare și totodată un aducător de bucurie pentru noi.

În timp, cunoscând-o puțin mai mult, ne-am convins și mai tare că e foarte important să dăm în vileag detalii frumoase despre ea, să o cunoască mai mult lumea, căci în culisele omului Moni Hrișcu e captivant tare și cine încă nu știe despre ea și activitatea ei, sigur va vrea să afle.

Iată-ne deci alături, la o conversație care va dezvălui multe despre procesul de editare, ce e mai greu, ce e mai cutremurător și ce răvășește prin propria taină și frumusețe.

  1. Spune-ne te rog, în câteva cuvinte, despre tine. Fie că este despre trecutul tău, pregătirea ta, sau cum te-ai descrie azi, privindu-te în oglindă. Poate fi o descriere artistică sau obiectivă, așa cum îți face ție plăcere.

Dragă Andra, îți mulțumesc de ocazie! Cu descrierile artistice – mai greu, recunosc. Eu sunt o natură mai degrabă prozaică și aplicată, și prin fire, și prin formație. Om de știință, nu artist. Prin profesie și prin vocație sunt biolog, e domeniul în care m-am regăsit dintotdeauna. Și faptul că acum lucrez într-o cu totul altă branșă nu schimbă cu nimic acest fapt.
Adevărul e că am oscilat de când mă știu între acești doi poli – pe de-o parte animalele, biologia, științele vieții în general, și pe de altă parte pasiunea pentru cuvântul scris și vorbit, pentru limbă, pentru sensuri și exprimări. Prima nu știu bine de unde mi se trage, pentru că, în afară de un unchi, frate al tatei, care a fost profesor de biologie, în restul familiei apropiate n-a existat nimeni cu asemenea preocupări; a doua, în schimb, știu exact de unde o moștenesc. Bunicii mei paterni au fost învățători, bunica, se pare, chiar un pedagog extraordinar; pe cealaltă linie, bunicul matern a avut studii de drept și teologie și a avut, spune mama, un simț al limbii deosebit; părinții mei sunt filologi și dascăli amândoi – din vocație, nu din întâmplare –, iar la noi în casă s-a citit foarte mult, s-a scris permanent, s-a discutat încontinuu. Cuvintele, limba, exprimarea erau pentru noi, toți cei din familie, un permanent material de joacă și au fost întotdeauna tratate cu respect și exigență. Cred că lecția care m-a marcat cel mai mult, pe care recunosc că am urât-o la vremea ei, dar pe care acum o folosesc zilnic, la rândul meu, este când, elevă fiind, scriam câte-o compunere, câte-un comentariu, ce ni se cerea la școală, și-i dădeam mamei să citească (de obicei destul de mândră de creația mea). Mama citea, inevitabil găsea câte-o frază care se preta la a fi răstălmăcită cu maliție, îmi dădea cu ea în cap, iar eu mă supăram. Iar ea îmi spunea, ritos: „Nu – te – baza – pe – bunăvoința – cititorului! Tu ai scris aici, nu eu! Eu n-am de unde să știu ce-ai vrut tu să zici. Dacă vrei să înțeleg exact ce-ai vrut să zici, atunci formulează în așa fel încât să nu pot înțelege altceva.” Ah, ce frustrant era! Ah, dar ce bine mi-a prins exercițiul ăsta! și de câte ori n-am spus la rândul meu exact aceleași cuvinte, revizuind textele altora! E unul din principiile fundamentale ale scrisului.

  1. Ce înseamnă a fi editor de carte? Cât de multă muncă presupune o editură de carte? Care sunt cele mai mari provocări?

Așa cum văd eu situația – sau așa cum practic eu această meserie – munca de editor e o treabă extrem de complexă. Nu neg însă că s-ar putea să mă și complic… În principiu, sarcina editorului este aceea de a transforma un manuscris într-o carte și de a scoate cartea pe piață, în condiții de profitabilitate. Deja această definiție ultrasimplificatoare sugerează cât de multe etape presupune procesul și cât de diferite între ele sunt. Depinde însă foarte mult de nișa în care funcționezi. Gândește-te doar la tot ce înseamnă piață de carte, de la cărțile de colorat și până la tratatele științifice, trecând prin Sandra Brown, albume de călătorie, cursuri universitare, Harry Potter, dicționare, poezie de debut, reeditări după clasici, cărți de povești etc., etc., și îți poți face o idee cât de uriaș de diversă este industria asta. La fiecare din nenumăratele categorii de publicații provocările pot fi altele, nu-i de intrat în amănunte. Pentru mine personal, cea mai mare provocare o reprezintă aspectul comercial, la care nu doar că mă pricep cel mai puțin, dar mă și atrage cel mai puțin. Să fac ca aparițiile noastre să ajungă cu succes la cei interesați de ele. Mă străduiesc, învăț, caut ajutor, dar tot e partea din activitate pe care o fac cel mai puțin bine… Cu siguranță însă că nu-s vreun caz singular – pe de-o parte, toate editurile muncesc enorm ca să ajungă la cititorii lor, iar pe de altă parte toate micile afaceri construite în jurul competențelor specifice ale unui anumit om au această problemă, pentru că de obicei persoana respectivă nu e și „om de afaceri” decât de nevoie…

  1. Cum sunt autorii de carte din România? Cum i-ai descrie? Ce crezi că ar putea îmbunătăți la felul lor de a fi, de a scrie și de a colabora cu o editură?

Nu mi-aș putea permite să mă refer la „autorii de carte din România” – am avut contact cu mult prea puțini pentru o afirmație atât de generală. Cei cu care am colaborat noi se înscriu în general în două categorii. Prima sunt oameni de meserie, care scriu și publică în virtutea preocupărilor lor profesionale. Cu aceștia se lucrează de obicei relativ ușor, pentru că știu cu ce se mănâncă munca unui editor și cu ce te poate ajuta el. Dar cu autorii de acest tip trebuie să fii la rândul tău extrem de riguros, de argumentat, atunci când sugerezi o modificare, o rezolvare etc. A doua categorie sunt amatorii, adesea începători. Uneori talentați, cu o bază suficient de bună și cu dorința de a scoate ceva de calitate, alteori diletanți, lipsiți de un minim de cunoștințe fundamentale în domeniu, dar entuziaști – sau dimpotrivă, refractari la ideea a depune efort suplimentar. Aici intervine comunicarea și, aș spune, discernământul. Să spui ce ai de spus în așa fel încât să fii înțeles exact. Să vezi potențialul, să încurajezi, să ajuți unde e cazul. Să nu accepți compromisuri, dar să nu ofensezi.
Mă întrebi ce ar putea îmbunătăți… foarte mulți din cei care încearcă să scrie nu au citit destul la viața lor. Scrisul se formează în primul și-n primul rând citind. Citind literatură de calitate înveți că în spatele a ceea ce scrii, indiferent că-i roman, proză scurtă, poezie sau ce-o fi, trebuie să existe o necesitate interioară, că în tine trebuie să existe ceva care se cere scos afară și pus pe hârtie. Dacă asta nu există, nu faci decât să înnegrești hârtie. Citind literatură bună înveți că lucrurile nu se spun oricum. Că, pentru a mișca pe cel care citește, trebuie să scrii într-un anumit fel. Că poezia nu e doar emoție, ci și tehnică, și că lucrurile au niște reguli. Că pentru ca o frază sau un vers să curgă bine e nevoie de niște cunoștințe seci – gramatică, prozodie, stil – și apoi e nevoie de rescris, adesea de regândit, de șlefuit până la ultimul detaliu – și că asta reprezintă o muncă enormă, pe care nu ți-o poate face nimeni. Un editor bun te poate ajuta mult, dar nu te poate înlocui.

Ce încă mi-ar plăcea să știe autorii este că noi nu lucrăm cu celebrul Word, ci cu diverse programe specializate, și deci nu le putem pune la dispoziție „varianta editabilă, ca să mă mai uit și eu peste ea și să mai fac mici corecturi înainte s-o trimiteți la tipar”. Macheta finală a cărții e rezultatul unei munci atât de „bibilite”, încât, dacă nu știi la ce să fii atent, un cuvânt șters sau adăugat într-un loc prost poate da peste cap toată paginarea. Deci, modificările „de ultim moment” nu se fac în ultimul moment, iar atunci când e cazul le facem noi, cu plăcere – de câte ori e nevoie ca să fie totul bine.

  1. Care sunt 3 calități ale tale care crezi că te ajută cel mai mult în această meserie și fără de care nu ai fi reușit să creionezi tot ce stă în spatele Editurii Curs?

O întrebare bună. Cred că aș alege rigoarea intelectuală, meticulozitatea (unii i-ar zice perfecționism – ha!) și disponibilitatea de a comunica. Mai sunt și altele, mai puțin specifice, dar tot esențiale, dintre care cred că pe primul loc, într-o perfectă balanță, sunt pe de-o parte capacitatea de a sta cu fundul pe scaun și cu ochii în text ore în șir, fără să-ți pierzi concentrarea, și pe de cealaltă parte o nesfârșită capacitate de multitasking... Sunt zile în care sunt atâtea lucruri diferite de făcut, încât dacă nu poți sări efectiv de la una la alta, să împingi ici, să tragi colea, nu reușești să ții lucrurile în mișcare.

  1. Dacă ar fi să poți schimba un singur aspect legat de cititorii din România, destinatarul cărților scrise la noi și nu numai, ce ai schimba?

Nu m-am gândit. N-aș schimba nimic – cititorii sunt așa cum sunt, așa cum sunt și oamenii în general. Fiecare carte își alege cititorii – sau își are cititorii pe care-i merită. Nu cred că are rost să te gândești să schimbi o categorie populațională – mai bine să te străduiești să ajungi la cititorii care vor rezona la cărțile tale. Ei întotdeauna există, dar trebuie să-i găsești și să-i aduci alături de tine, în loc să te plângi că „cititorii din ziua de azi nu mai…” Nicio carte și niciun autor nu e pentru toată lumea.

  1. Care e partea cea mai de Sisif, să spunem, din procesul de editare? Ce îți ia cel mai mult, ce trebuie făcut cu maximă migală?

Totul? Glumesc și nu prea, din păcate, pentru că toate etapele sunt migăloase, nimic nu merge într-atât de automatizat încât să nu aibă nevoie de ochiul și atenția omului. Recunosc că, pentru mine, cea mai frustrantă treabă este cu despărțirile la capăt de rând. În general nu‑mi place cum arată pagina fără despărțiri la capăt de rând, se lăbărțează prea tare textul. Doar că programul automat de hyphenation nu e perfect și face uneori niște despărțiri hazoase de tot, de genul pici-oare; în plus, limba română folosește oricum cratime cu duiumul, dintre care unele pot fi folosite și ca linioare de despărțire, iar altele nu, iar programul nu știe ce și cum. Așa că, după ce absolut tot restul e rezolvat și macheta e gata, iei frumos pagină de pagină, capetele de rând, și verifici să nu-ți fi apărut împărțiri în silabe care nu-s silabe. Și faci treaba asta o dată, și încă o dată, și încă o dată – și încă o dată pe PDF-ul final, chiar înainte să trimiți cartea la tipar, pentru că sigur mai găsești ceva. Apoi trimiți cartea la tipar. Și când o primești, ești fericit, o admiri, o deschizi – și pe ce-ți cad ochii? Fix pe un pici-oare pe care nu l-ai văzut, deși te-ai uitat pe pagina aia de zece mii de ori. Asta e. Vorba cuiva: important e că-i mai mult bine decât rău, iar perfecțiunea e un deziderat… al naibii de greu de atins.

  1. Care e pentru tine cel mai fain moment? Clipa când ai terminat un manuscris înainte de a fi tipărit, sau lansarea? Ce îți aduce mai multă bucurie interioară?

Cred că sunt două momente. La terminarea manuscrisului sunt încă sub tensiunea lucrului, de obicei sunt încă și altele de finalizat, coperta sau ce-o mai fi, de multe ori e pe grabă, plus că de fiecare dată trăiesc cu groaza să nu-mi fi scăpat vreo greșeală uriașă pe prima pagină sau mai știu eu ce. Atunci încă nu sunt suficient de relaxată ca să mă bucur cu adevărat. Prima mare bucurie e în momentul când ajung la tipografie și-mi iau cartea în mână, și arată exact cum am vrut, și totul e în ordine. Atunci sunt fericită. Acela e rodul direct al muncii mele. Al doilea moment de bucurie, de recunoștință chiar, e când văd cartea în mâna altora. Atunci deja nu mai e vorba de cartea „mea”, eu mi-am terminat treaba, nu mai contez; ceea ce ține cititorul în mână e rodul muncii unui om, autorul, care a investit enorm pentru nașterea acelui rezervor de cunoaștere și de simțire. A scrie o carte, de orice fel, care să însemne ceva și pentru altcineva, e un travaliu uriaș, o investiție de sine în primul rând. Iar pe mine mă încearcă un pur sentiment de recunoștință că am putut fi parte din apariția acestui canal de legătură între doi oameni, autor și cititor, pe care îl reprezintă o carte. Și altfel e o muncă frumoasă, dar acelea sunt momentele mele, momentele în care mă bucur din tot sufletul că fac ceea ce fac!

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.